"Everyone I know, goes away in the end"

Este a doua oară în acest an în care pierd o ființă care îmi era dragă. Nu am crezut că o să ajung să îmi îngrop doi câini atât de curând, unul după altul...

Întâi s-a stins acum câteva luni Lúthien, prima noastră cățea, după trei ani în care a stat cu noi la țară... Și de atunci, de fiecare dată când mă întorc la țară, nu mai e la fel. Și rămân cu senzația aceea că ceva lipsește. Este prea liniște... Nu îi mai aud "vocea", nu o mai aud cum latră. Nu o mai văd fugind dintr-o parte în alta a curții... Țin minte și acum cum fugea draga de ea după băț, cu o viteză de ziceai că este ghepard. Țin minte și acum cum dădea din coadă, și cât de fericită era când veneam, era prima la poartă! Și avea niște ochi atât de vii - nu am mai văzut un câine vreodată cu atâta viață în ochi și cu o privire atât de umană! Iar când stăteam în spate la terasă, uitându-ne la un film cu videoproiectorul, Lúthien sărea pe canapea cu noi și se uita cu noi. Ne-am uitat de atâtea ori la "The Lord of the Rings" cu ea. Parcă nu mai este la fel fără ea... Era atât de dulce și de hilară prin alcătuirea ei: făceam glume că are corp de purceluș și căpșor de căprioară... Dar și-a rupt cumva coloana vertebrală, și deși am dus-o la operat, au fost niște complicații... și s-a dus...

Și apoi a fost Morwen, un cățel cam din același neam ca Lúthien, care a stat la noi un singur an... Aceeași fățucă de căprioară și corpuleț de butoiaș. Și țin minte că de fiecare dată când o mângâiam îmi amintea de Lúthien... pentru că avea aceeași textură a blănii cu ea... Și Morwen stătea la film cu noi, doar că prostuța adormea. Și sforăia liniștită, draga de ea, și o auzeai din când în când. Îmi amintesc și acum cum, cu puțin timp înainte de a o băga în curtea noastră, mă îndreptam spre gară. Și Morwen a venit după mine, ca o însoțitoare fidelă până pe peronul gării. Cu toate că i-am strigat pe drum să se întoarcă acasă, de frică să nu îi facă rău haita de câini din gară (ăia își clănțăne dinții până și la oameni dacă îi văd singuri...), ea tot m-a urmat. Și în timp ce așteptam trenul, ea s-a așezat la picioarele mele și a stat acolo.

Acum câteva zile, Morwen a început să se comporte ciudat. Se tot fățâia dintr-un loc într-altul. Stătea mai departe de celelalte cățele din curte. Venea doar din când în când atunci când o strigam ca să o mângâiem... Iar alaltăieri nu a vrut să mănânce nimic. Ne-am gândit că ceva este în neregulă cu ea și vroiam să o ducem cât se poate de curând la veterinar. Dar știți cum se spune: "Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg." Ieri seară, după orele de la facultatea de stomatologie, m-am întors la țară pentru a le lăsa de mâncare pisicilor și cățelelor. În schimb... am găsit-o pe Morwen, zăcând tăcută și inertă pe jos la terasa din față... Murise în timpul zilei. Și am înțeles că de fapt se tot fățâia, pentru că... își căutase un loc să moară... Îmi pare rău că nu mi-am dat seama că moare... pentru că aș fi vrut să fiu cu ea acolo... sau să o pot duce la veterinar să o eutanasiez ca să nu se chinuie... Eu sper din tot sufletul că nu s-a chinuit. Am îngropat-o aseară cu mama în față, așa cum am făcut cu Lúthien...

Asta este... Am făcut tot ce am putut pentru ele, așa cum am făcut pentru toate animalele care au ajuns la noi: le-am hrănit, le-am sterilizat, le-am primit la noi în curte și le-am făcut atâtea culcușuri, m-am jucat cu ele, le-am răsfățat cum am știut eu, le-am dus la veterinar de câte ori am putut. Pentru că cineva trebuie să facă și asta! Cineva trebuie să se îngrijească și de amărâtele astea de suflete... Cineva trebuie să le mai ușureze, pe cât se poate, zilele pe care le au de trăit pe Pământul ăsta!

Pentru că cine să o facă aici la țară, la Comana, unde colcăie șleahta de țigani care nu muncesc o zi din viața lor, dar care dau manelele la maxim în maghernițele dărăpănate pe care le numesc case, ținând-o numai în hăhăială, băgat la maț și "să moară dușmanii mei"... Cine să aibă grijă de animalele de aici? Țiganul pe care l-am văzut cu ochii mei duminică după-amiaza șutuind un pui de câine în stradă? Același țigan care atunci când l-au lătrat câinii din curtea noastră a țipat la noi "Ai dracu’ de bucureștenii p**ii?" Cine să aibă grijă, vecinul din dreapta noastră care a urcat un biet câine în dubă și l-a abandonat pe cine știe ce coclauri? Cine să aibă grijă, țiganul care acum un an îmi reproșa că de ce nu las câinii din fața porții să moară? Cine să aibă grijă, țiganul de primar care fuge de la PSD la PNL și va fugi curând între USR și AUR la cum este trendul și care nu este în stare să repare hârtoapele de aici numite, cu prea multă bunăvoință, drumuri? Ce să spun, neam prost. Dar nici puținii români de aici nu sunt mai breji, mulți dând dovadă de aceeași indiferență și de aceeași zgârcenie. Niciunul dintre porcii de aici nu ar arunca un colț de pâine unui animal... Nu știu decât să le șutuie, să le înjure, să le lase să flămânzească, și să le arunce ori prin alte sate ori la capătul pădurii - ca să mănânce scoarță de copac...

Eu consider că "om" este omul cu iubire de Dumnezeu și de învățăturile lui Hristos despre generozitate, compasiune, milostenie, înțelegere. Om se cheamă ființa civilizată care lasă și pe altcineva sau altceva să trăiască lângă ea, ființa care nu pășește ca roboțelul pe pilot-automat pe lângă suferința din jur, ci încearcă să o aline. Pentru că pe lângă oase și carne, pe lângă grupe de mușchi, vene și artere, ar trebui să aibă și suflet! Cine nu are este pur și simplu o bestie... Face parte din categoria "oamenilor fără niciun Dumnezeu", categoria oamenilor fără niciun căpătâi! Prea multe fiare din acestea, egoiste, zgârcite și meschine pe lumea asta... Fiarelor astea, care nu au, fiți pe pace, niciun strop de milă nici pentru proprii lor semeni mai puțin norocoși, nu le pot spune decât atât: "Să nu le moară mulți înainte!" Lumea este mai bună și mai liniștită fără jigodiile acestea... Și cum îndrăznesc unii să spună că celelalte animale (că și noi suntem animale, să nu o mai dăm cotită!) nu au suflet? Sunt creații ale lui Dumnezeu la fel ca noi! Au propriul lor grai, propria lor mimică și gestică. Se bucură când ne văd, și suferă când nu suntem lângă ele. Cine spune prostia aceea este o persoană necoaptă care nu a ținut vreodată un pisoi sau cățeluș în brațe, nu a stat vreodată în genunchi, pe iarbă, pe pământ umed sau chiar pe covor să se joace cu ei... O persoană limitată care nu știe ce pierde! Am văzut mai multă curățenie sufletească în animalele acestea decât am văzut în mulți dintre bipezii care, într-un moment de beție pură, se autoproclamă “oameni"...

Nu am regretat nicio secundă faptul că i-am luat pe toți: pisici și cățele. Nu regret că m-am atașat de ei. Toți îmi sunt și mi-au fost dragi. Toți sunt și au fost unici și frumoși în felul lor. Când plec oriunde, la munte și la mare, și chiar când petrec majoritatea săptămânii la facultate, credeți-mă că mă gândesc de cel puțin 4 ori pe zi la ce fac și cum sunt. Am telefonul plin cu poze cu ei, și mă uit din când în când la ele și simt cum mi se face dor de ei! 

Și îmi este atât de greu... atunci când părăsesc lumea aceasta... Oricât aș spune că moartea face parte din viață, de fiecare dată este la fel de greu... Și îmi este dor și de Lúthien și de Morwen... și mi-aș fi dorit să trăiască mai mult, să mă pot bucura mai mult de ele și ele de noi... Acum nu pot decât să îmi doresc să le aibă Dumnezeu în pază, să le odihnească în pace și să aibă grijă de ele cum am avut și eu... Sunt două motive pentru care o să fiu toată viața creștin: pentru că vreau să cred că pe toți cei amărâți și asupriți de pe lumea asta îi așteaptă ceva frumos dincolo, pentru că vreau să cred că există un demiurg care este mereu acolo când avem nevoie să ne spunem păsul (uneori nu ai nevoie de un răspuns, ci doar de cineva care să te asculte și de un umăr pe care să plângi) și care ne iubește necondiționat! Cine nu îmi împărtășește gândirea, să fie sănătos: este suficient pentru mine, pe mine mă alină gândurile acestea.

Dar chiar și așa... tot îmi este dor de toți cei pe care i-am pierdut de-a lungul timpului: îmi este dor de Morwen și de Lúthien, îmi este dor de Frodo, pisoiașul pe care l-am pierdut acum doi ani de zile, și îmi este dor și de fratele meu, Andrei, pe care l-am pierdut în 2012 (ar fi avut vreo 14 ani acum...)... Bunicul meu matern de asemenea a fost diagnosticat acum vreo lună cu cancer... Nu știm cât de avansat încă, și nu știu cât mai are de trăit - este un om bătrân și firav, nu cred că poate face față unui tratament... Ce o să fie, o să fie. Știu doar că, cu bune cu rele, o să îmi fie dor și de el când nu o să mai fie. Uneori chiar simt că trăiesc versurile acelea din cântecul lui Johnny Cash (Dumnezeu să îl odihnească și pe el), Hurt:

"Everyone I know / Goes away in the end"

Dar o să îmi treacă. După orice căzătură trebuie să te ridici, să te scuturi bine și să te pui pe picioare, ca să mergi mai departe (oricât de greu este...). Îmi propun să fac în continuare tot ce pot pentru animalele rămase la țară. Și pe cât se poate să ajung la ele, chiar și cu două facultăți. Și întotdeauna va fi loc la noi în curte și pentru alți oropsiți! Mi-aș dori să existe pe lumea asta mai mulți oameni ca mine, animați de același scop, și cu același zel. Pentru că altfel ce fac eu este doar o picătură într-un ocean... Nu înseamnă că o să mă dau vreodată bătut, dar chiar mi-ar plăcea să văd și alți oameni dispuși să depună minimul de efort: să nu închidă ochii când văd un biet animal atunci când pot să îl ajute...

Oamenii trebuie să aibă mai multă "joie de vivre", adică "bucurie de a trăi". Și asta nu înseamnă frivolitate, nu înseamnă superficialitate. Nu înseamnă să bei până îți verși și mațele din tine, să umfli burdihanul, să tragi pe nas, să ajungi marele fustangiu sau marea demoazelă etc. Ci să îți dezvolți pasiuni și hobby-uri, să găsești acei oameni cu care ai putea să stai de vorbă și cinci ore, să dai dovadă de generozitate cu cei din jur nu numai să ceri, să prețuiești fiecare moment frumos pentru că este irepetabil! Adică să faci tot ce poți pentru a-i da vieții tale un scop. Cum spunea înțelept Gandalf:

"All we have to decide is what to do with the time that is given to us."

P.S. M-a întrebat cineva la un moment dat de ce scriu pe acest blog. Nu sunt mulți care citesc ce scriu, sunt deplin conștient de acest lucru. Și sincer să fiu cu voi: nu am nevoie de o hoardă de cititori (care să dea ochii peste cap) sau să mă știe tot târgul. Acei puțini care citesc ce scriu sunt suficienți și le mulțumesc mult pentru răbdare și înțelegere! Pentru mine scrisul și vorbitul sunt totodată relaxare și defulare. Îmi place să scriu și să vorbesc despre lucrurile care îmi plac sau despre convingerile mele, și am nevoie să scriu și să vorbesc atunci când am o stare proastă, sau chiar sufăr... Am nevoie să îmi spun gândurile sau să le pun pe "hârtie", deci pentru mine blogul meu este atât arhivă cu articole de publicat cât și un fel de jurnal.